Frieda Lawrence spunea despre cartea sus numită că a fost mai tot timpul pe lista de aşteptare a soţului ei... un fel de tensiune interioară aşteptând momentul eliberării... şi cu toate astea, greu ajungi să-i descoperi vibraţia. Îi poţi înţelege culorile, nuanţele, le poţi înţelege aproape întru totul originea, însă e greu de regăsit acea pasiune, acea vibraţie despre care se vorbeşte. Ce e straniu pentru mine e arhaismul autorului ce propovăduieşte sângele, respingând intelectul din cauza imperfecţiunile acestuia, în ciuda preocupărilor sale atât de impregnate de ultimul.
Desigur, romanul nu e tocmai de amor, cum nu e nici tocmai erotic aşa cum anunţau toţi cei profund scandalizaţi de scenele care s-ar vrea explicite. E mai mult despre separare, despre frustrări, despre lupţi interioare atât de separare, cât şi de integrare – straniu e faptul că Lawrence nu intuieşte până la capăt demersul psihologic freudo-jungian, despre care se spune că l-ar fi influenţat în „The Rainbow” şi în continuarea sa, „Women in Love”. Propune abordarea vieţii într-o manieră relativ ciclopică (chiar dacă ambele alternative sunt evaluate, doar una din ele este aleasă – calea de mijloc fiind uitată înainte de a fi propusă)... trupul, numit, după cum aminteam mai sus, sânge domină până la urmă intelectul, demonstrându-şi mai buna adaptare la viaţă, deşi... e greu de crezut asta tocmai din rândului unuia dintre intelectuali. E de meditat asupra acestui fapt... „Frumoasa şi bestia” datează din secolul 18, dar poate că ar fi fost mai bună varianta Disney... oricum, e un soi de revoltă în Lawrence, care nu a fost rezolvată niciodată, poate acesta e tocmai sursa genialităţii sale – imposibilitatea de a-şi accepta natura.
Pe scurt, cartea cheamă cumva la arderea cărţilor, nu în cuvintele astea, nu atât de evident, nu atât de extrem, dar până la urmă o face... chiar dacă finalul e deschis, tot o face – oricine citeşte ultimul pasaj o realizează – sângele a învins, va trăi, intelectul va muri... mai devreme sau mai târziu. Straniu cum... tuberculoza i-a învins „sângele” lui Lawrence, însă produsele intelectului i-au adus nemurirea, a cărei respingere ocupă atâtea pagini în cartea sa.
Încă şi mai stranie e prezenţa sa în rândul cărţilor modernismului şi comparaţia cu „Ulysses”... Oh da, acolo o miriadă de motive pentru cenzură, însă... în cazul „ăluia care o fute pe lady Chatterley”, ca să citez din ultima pagină a romanului, e greu de crezut că s-ar găsi prea multe, poate la o lectură prea grăbită. Sigur, revoltător, dar intrigant! Poate prea subtil pe alocuri, dar imoral! Nu chiar pasional, dar arhaic în sensul bun al cuvântului!
