Incest

A trecut mult timp până să pot scrie acest review, poate la fel de mult timp cât mi-a luat până să mă decid să încep lectura jurnalului atât de fierbinte... Motive sunt multe, poate la fel de multe cât sunt şi cele ce pot fi zise despre carte...

Concluziile personale pe care le-am tras pot fi totuşi adunate fără mare efort. Regretabil, dar nu întru totul „incestul” e doar o buclă, un eveniment în mai multe – fie trei, considerând „jurnalul dragostei”, fie aproape nenumărate, când vine vorba de... sex; „incest” mai e şi un proces de constelare, pentru a pescui un termen folosit de Jung în psihanaliză pentru a descrie evoluţia unui complex – poate că nu întâmplător cuvintele miros atât de intens a psihanaliză. Chiar şi sus-numitul e numit şi răs-numit, dar drumul către el rămâne asimptotic. Cad doar doi psihanalişti în acest năvod al (paradoxal) „peştoaicei” Anaïs. Anaïs ne zice povestea constelaţiei – cum s-a întemeiat pe roca solidă, formată pe spinarea lui Hugo, Hugh săracu’, mort, lipsit de viaţă, rigid, fix şi plin de alte epitete similare, el, singurul element stabil în apele acvaticei neptuniene; mai apoi în jurul rocei a apărut mult praf de plictiseală, care... tot acumulându-se a născut prima stea, una mică ce a fost numită June şi pe ea trăia parazitar, o altă stea în formare, Henry (Miller). Mult timp stelele au gravitat în jurul rocii într-o orbită triunghiulară (de unde şi numele de triunghi amoros, păstrat până în zilele noastre), dar şi stelele îşi au sfârşitul, aşa că June s-a stins, redevenind praf cosmic, Henry, corp stelar parazitar, şi-a găsit altă gazdă...

Interludiu: cam din acest punct povestea e despre doi copii... şi ca şi în prima poveste cu doi copii – primul îl omoară pe cel de-al doilea; cel ce moare devine al doilea punct culminant din carte, cel ce trăieşte se găseşte în unele librării la preţul de 32ron şi răspunde la numele de „Tropic of Cancer”.

roca, zdruncinată de atâţia asteroizi şi mici steluţe îşi caută stabilitatea în aştri precum René Allendy. În loc de stabilitate, roca se mărunţeşte, triunghiul devine pătrat şi chiar şi pentagon, odată cu atracţia unui alt asteroid, Antonin Artaud. Constelaţia începe să capete formă, însă ea îşi capătă numele pe care îl folosim când le arătăm fetelor stelele de pe cer, odată cu intrarea în galaxiei a marelui astru, Le Roi Soleil, tatăl obraznic, Don Juan pregătit să iasă la pensie după o lungă carieră de seducător alături de singura care ar putea să-i ofere ceea ce altele n-au putut, fiica risipitoare de... iubire. Dar soare fiind, noapte se stinge nesatisfăcut, făcând loc altor aştri mai mici. Cel mai luminos dintre ei e Otto Rank, dar el e dintr-o galaxie îndepărtată şi povestea se încheie cu atracţia unei părţi din constelaţii tot mai mult înspre acel punct luminos îndepărtat.

Alfred Adler – Sensul Vieţii

Interesantă fără a produce revelaţii, cartea lui Adler e undeva între un manual de psihologie sau mai degrabă ghid şi manifest al unei teorii ajunsă la maturitate. Titlul nu face decât să dezamăgească – mă îndreptam cu maximă curiozitate spre carte, văzându-l, aşteptându-mă la măcar ceva foarte creativ, doar ca să primesc o palmă fermă, grea şi rece, în acord cu practicile germanice.

Ce se poate spune despre Adler e că mai înainte de toate e un tip practic – pare aproape accidentală legătura sa cu Freud şi gaşca veselă de psihanalişti, citind chiar şi acestă singură carte – e mult mai indicată aşezarea sa pe tabla de şah a behavioriştilor, însă cu mare mare grijă – se găsesc măcar două pasaje în care îl respinge pe Pavlov cu tot cu reflexele lui condiţionate (rusul fiind unul dintre cei mai „intimi” fondatori ai curentului behaviorist)

Pe jumătate foarte bine structurat (ca un şifonier de neamţ get-beget) , pe jumătate foarte repetitiv în termeni (ca o şedinţă de auto-hipnoză), ia o teorie şi face cu ea ce-a făcut şi Freud cu sexualitatea – pictează cu ea tot oraşul.

Aşadar, sensul vieţii este nimic mai mult decât... comuniunea socială – fie că o raportezi la cosmos când priveşti de printre vulturi, fie că te referi la comunităţi mici – omul pare-se că nu e nimic mai mult decât parte componentă şi trebuie nu să se desprindă sau să meargă într-o direcţie proprie
(destinul a murit - aşa grăit-a Adler), ci să funcţioneze ca atare înspre mai-binele sistemului – ca şi cum o floare se naşte doar pentru a întregi grădina... omul e mult mai aproape de funcţie decât de individ chiar dacă e văzut prin ochelarii iniţiatorului psihologiei individuale.

„Problemele existenţiale”, fiind o expresie prea mare pentru un psiholog atât de scund, e redusă la doar trei categorii: societatea, munca şi iubirea, abordate mai mult în sens sociologic din dorinţa abordării ştiinţifice, chiar dacă abundă de „common sense”, care îşi tot face simţită prezenţa din când în când. Acest set de probleme fac până la urmă loc pentru fraza memorabilă “a fi om înseamnă a avea un sentiment de inferioritate care te propulsează perpetuu spre efortul întru biruinţă.” Nu-i de mirare că ne aflăm printre germanici – miroase atât de tare a Nietzsche – dinamica umană, e deci ca şi „dorinţa de putere” ca şi „focul” lui Parmenide şi multe alte concepte similare un război – AA dintr-un plus de ghiduşie, inversează principiul din fizică, spunând că mişcarea (a se citi viaţa) e de la minus la plus (sistemul uman, spre deosebire de cele din fizică, tinde nu la starea de potenţial minim, ci la starea de potenţial maxim – sau perfecţiune, după cum se poate citi în propria-i scriptură).

Şi ca să-i dau şi eu Cezarului ce-i al său, plec capul în faţa scriselor despre complexul de inferioritate – buba celor ce abordează viaţa altfel decât simţind „Gemeinschaftsgefuehl”, la fel stând lucrurile şi pentru situaţia adversă (complexul de superioritate – nimic altceva decât compensarea primul caz). Ca şi comentariu e însă greu să nu te întrebi în legătură cu frustrarea evidentă făţă de copiii răsfăţaţi pe care-i tot evocă, uneori cu obiectivitatea cerută de profesie, dar din când în când şi cu scăpări de patos, şi în vreo două pasaje cu ceva foarte aproape de dispreţ ... cred că orice astfel de teorie reflectă destul de uşor condiţia autorului – observaţie ce se confirmă întru totul în cazul celor scrise despre ordinea „apariţiei” copiilor – copilul cel mai avantajat este cel mijlociu (atât cel mai mare cât şi Prâslea au de suferit multe presiuni psihologice); ia spuneţi deci: Adler al câtelea copil a fost?

Cel mai interesant capitol mi s-a părut cel despre vise şi reverii – prin simplul fapt că acestea sunt văzute ca un fel de mecanism de apărare al omului împotriva „common sense”-ului. Desigur, câtă distanţă între această perspectivă şi cea a lui Jung, dar plec totuşi capul în faţă sincerităţii – „refuz încă o dată să institui reguli de interpretare a viselor, dat fiind faptul că aceasta cere mult mai multă inspiraţie artistică decât vreo sistematizare de critic meschin”.