Incest

A trecut mult timp până să pot scrie acest review, poate la fel de mult timp cât mi-a luat până să mă decid să încep lectura jurnalului atât de fierbinte... Motive sunt multe, poate la fel de multe cât sunt şi cele ce pot fi zise despre carte...

Concluziile personale pe care le-am tras pot fi totuşi adunate fără mare efort. Regretabil, dar nu întru totul „incestul” e doar o buclă, un eveniment în mai multe – fie trei, considerând „jurnalul dragostei”, fie aproape nenumărate, când vine vorba de... sex; „incest” mai e şi un proces de constelare, pentru a pescui un termen folosit de Jung în psihanaliză pentru a descrie evoluţia unui complex – poate că nu întâmplător cuvintele miros atât de intens a psihanaliză. Chiar şi sus-numitul e numit şi răs-numit, dar drumul către el rămâne asimptotic. Cad doar doi psihanalişti în acest năvod al (paradoxal) „peştoaicei” Anaïs. Anaïs ne zice povestea constelaţiei – cum s-a întemeiat pe roca solidă, formată pe spinarea lui Hugo, Hugh săracu’, mort, lipsit de viaţă, rigid, fix şi plin de alte epitete similare, el, singurul element stabil în apele acvaticei neptuniene; mai apoi în jurul rocei a apărut mult praf de plictiseală, care... tot acumulându-se a născut prima stea, una mică ce a fost numită June şi pe ea trăia parazitar, o altă stea în formare, Henry (Miller). Mult timp stelele au gravitat în jurul rocii într-o orbită triunghiulară (de unde şi numele de triunghi amoros, păstrat până în zilele noastre), dar şi stelele îşi au sfârşitul, aşa că June s-a stins, redevenind praf cosmic, Henry, corp stelar parazitar, şi-a găsit altă gazdă...

Interludiu: cam din acest punct povestea e despre doi copii... şi ca şi în prima poveste cu doi copii – primul îl omoară pe cel de-al doilea; cel ce moare devine al doilea punct culminant din carte, cel ce trăieşte se găseşte în unele librării la preţul de 32ron şi răspunde la numele de „Tropic of Cancer”.

roca, zdruncinată de atâţia asteroizi şi mici steluţe îşi caută stabilitatea în aştri precum René Allendy. În loc de stabilitate, roca se mărunţeşte, triunghiul devine pătrat şi chiar şi pentagon, odată cu atracţia unui alt asteroid, Antonin Artaud. Constelaţia începe să capete formă, însă ea îşi capătă numele pe care îl folosim când le arătăm fetelor stelele de pe cer, odată cu intrarea în galaxiei a marelui astru, Le Roi Soleil, tatăl obraznic, Don Juan pregătit să iasă la pensie după o lungă carieră de seducător alături de singura care ar putea să-i ofere ceea ce altele n-au putut, fiica risipitoare de... iubire. Dar soare fiind, noapte se stinge nesatisfăcut, făcând loc altor aştri mai mici. Cel mai luminos dintre ei e Otto Rank, dar el e dintr-o galaxie îndepărtată şi povestea se încheie cu atracţia unei părţi din constelaţii tot mai mult înspre acel punct luminos îndepărtat.

Alfred Adler – Sensul Vieţii

Interesantă fără a produce revelaţii, cartea lui Adler e undeva între un manual de psihologie sau mai degrabă ghid şi manifest al unei teorii ajunsă la maturitate. Titlul nu face decât să dezamăgească – mă îndreptam cu maximă curiozitate spre carte, văzându-l, aşteptându-mă la măcar ceva foarte creativ, doar ca să primesc o palmă fermă, grea şi rece, în acord cu practicile germanice.

Ce se poate spune despre Adler e că mai înainte de toate e un tip practic – pare aproape accidentală legătura sa cu Freud şi gaşca veselă de psihanalişti, citind chiar şi acestă singură carte – e mult mai indicată aşezarea sa pe tabla de şah a behavioriştilor, însă cu mare mare grijă – se găsesc măcar două pasaje în care îl respinge pe Pavlov cu tot cu reflexele lui condiţionate (rusul fiind unul dintre cei mai „intimi” fondatori ai curentului behaviorist)

Pe jumătate foarte bine structurat (ca un şifonier de neamţ get-beget) , pe jumătate foarte repetitiv în termeni (ca o şedinţă de auto-hipnoză), ia o teorie şi face cu ea ce-a făcut şi Freud cu sexualitatea – pictează cu ea tot oraşul.

Aşadar, sensul vieţii este nimic mai mult decât... comuniunea socială – fie că o raportezi la cosmos când priveşti de printre vulturi, fie că te referi la comunităţi mici – omul pare-se că nu e nimic mai mult decât parte componentă şi trebuie nu să se desprindă sau să meargă într-o direcţie proprie
(destinul a murit - aşa grăit-a Adler), ci să funcţioneze ca atare înspre mai-binele sistemului – ca şi cum o floare se naşte doar pentru a întregi grădina... omul e mult mai aproape de funcţie decât de individ chiar dacă e văzut prin ochelarii iniţiatorului psihologiei individuale.

„Problemele existenţiale”, fiind o expresie prea mare pentru un psiholog atât de scund, e redusă la doar trei categorii: societatea, munca şi iubirea, abordate mai mult în sens sociologic din dorinţa abordării ştiinţifice, chiar dacă abundă de „common sense”, care îşi tot face simţită prezenţa din când în când. Acest set de probleme fac până la urmă loc pentru fraza memorabilă “a fi om înseamnă a avea un sentiment de inferioritate care te propulsează perpetuu spre efortul întru biruinţă.” Nu-i de mirare că ne aflăm printre germanici – miroase atât de tare a Nietzsche – dinamica umană, e deci ca şi „dorinţa de putere” ca şi „focul” lui Parmenide şi multe alte concepte similare un război – AA dintr-un plus de ghiduşie, inversează principiul din fizică, spunând că mişcarea (a se citi viaţa) e de la minus la plus (sistemul uman, spre deosebire de cele din fizică, tinde nu la starea de potenţial minim, ci la starea de potenţial maxim – sau perfecţiune, după cum se poate citi în propria-i scriptură).

Şi ca să-i dau şi eu Cezarului ce-i al său, plec capul în faţa scriselor despre complexul de inferioritate – buba celor ce abordează viaţa altfel decât simţind „Gemeinschaftsgefuehl”, la fel stând lucrurile şi pentru situaţia adversă (complexul de superioritate – nimic altceva decât compensarea primul caz). Ca şi comentariu e însă greu să nu te întrebi în legătură cu frustrarea evidentă făţă de copiii răsfăţaţi pe care-i tot evocă, uneori cu obiectivitatea cerută de profesie, dar din când în când şi cu scăpări de patos, şi în vreo două pasaje cu ceva foarte aproape de dispreţ ... cred că orice astfel de teorie reflectă destul de uşor condiţia autorului – observaţie ce se confirmă întru totul în cazul celor scrise despre ordinea „apariţiei” copiilor – copilul cel mai avantajat este cel mijlociu (atât cel mai mare cât şi Prâslea au de suferit multe presiuni psihologice); ia spuneţi deci: Adler al câtelea copil a fost?

Cel mai interesant capitol mi s-a părut cel despre vise şi reverii – prin simplul fapt că acestea sunt văzute ca un fel de mecanism de apărare al omului împotriva „common sense”-ului. Desigur, câtă distanţă între această perspectivă şi cea a lui Jung, dar plec totuşi capul în faţă sincerităţii – „refuz încă o dată să institui reguli de interpretare a viselor, dat fiind faptul că aceasta cere mult mai multă inspiraţie artistică decât vreo sistematizare de critic meschin”.

Dr. Jivago

Au fost unii care după prima lectură a lui Pasternak l-au găsit neatins de realismul rusesc – chiar dacă după trecerea timpului au apărut alţii şi alte lecturi ce au contestat acest fapt, eu rămân fidel ei. Chiar dacă doctorul Jivago i-a adus Nobelul, el a rămas fidel poetului Jivago, şi nu-i de mirare, considerând proiecţia.

Orice s-ar spune despre ea, cartea e una care te face să gândeşti, deci din punctul acesta de vedere e practică – îşi îndeplineşte scopul, funcţionează – asta nu poate fi contestat, nu e experiment cu cuvinte, e conţinut bogat care se dezvăluit printr-un fir epic, poate puţin forţat, pentru că, „nu-i aşa?”, majoritatea care încep lectura „doctorului” o fac în căutarea unei poveşti de dragoste – după cum îşi mărturisea chiar autorul intenţia de-a scrie o poveste de dragoste având o eroină în centru ca în Balzac, „nu-i aşa?”.

Paranteză: Nabokov găseşte romanul; sărac din punct de vedere artistic. Mie mi se pare interesantă afirmaţia în sensul originalităţii stilului. Sunt aşa de multe contraste interioare încât e greu de tras o linie clară privitoare la intenţia artistică originală. La mult timp după scrierea cărţii, autorul spunea despre bogăţia conţinutului ca venind din momentul în care artistul e inundat de „mesaj”, viaţa stând să reverse din el, acesta îşi caută mijloacele de expresie în trecut „neavând vreme” să caute perpetuu noi căi; toate acestea vădind desigur un soi de melancolie faţă de primele sale plimbări pe ţinuturile poezie, care deşi fructuoase au trezit mai târziu o oarecare revoltă în interiorul artistului. Despre Jivago, zice că ar fi fost scrisă dintr-un sentiment de datorie faţă de semenii săi de a ilustra vremurile. Judecând după aceste spuse, Pasternak e departe de adevăr – căci tocmai vremurile par atât de distante de real. E un mare adevăr într-o declaraţie a poetului de după roman – „asta e cea mai mare problemă a mea – lipsa de timp”. Se pare că nu numai după, ci şi în timpul cărţii, cel interior, desigur, se simte acut această lipsă – timpul există doar ca structură – o structură foarte rigidă, menită parcă să claustreze ceea ce e cu adevărat plăcut, şi care e, „nu-i aşa” exact ceea ce nu ar fi vrut să fie – limbajul poetic, colorat până în măduva cuvintelor cu un idealism dintre cele mai rare. Închid paranteza!

I se imputa tocmai această lipsă de control raţional, pe care aplicând-o, nu face decât se devieze atenţia, căci nu e o poezie de dragoste cum nu e nici un document sau mărturie a epocii sale. Câtă durere la constatarea autorului că cei mai mulţi iau cuvintele ca ceea ce sunt, ignorând tonul – iată splendoarea contradicţiei! Revoltându-se împotriva tendinţelor literare şi cele artistice de a căuta mereu nou expresii, pleacă în această vânătoare a simplităţii limbajului doar ca să ajungă să se revolte împotriva percepţiei prea imediate a acestuia de către cititorii săi. Cazul lui Pasternak nu e departe de cel al lupului din proverb – poetul e poet, oricâtă proză ar scrie.

Şi-acum c-am stabilit că nu am citit un roman, ci mai mult „un produs” al unui tip muncitor, care sârguincios ascultă sfaturile celor din jur în încercarea de a dovedi că e capabil să răspundă şi altfel decât prin propria voce – cat neadevăr. Comparaţia lui Jivago cu Axente Creangă mi se pare puţin interesantă – eu aş încerca una mult mai contrastantă - cu Stephen Dedalus, cu mai mult accent pe prima sa apariţie. Amândoi poeţi şi medici, şi totuşi cât curaj în cazul primului în acea respingere radicală a oricărei forme de limitare a expresiei sale, şi cât elan în paşii săi spre cer şi câtă ezitare în cazul celuilalt, care constant evită poezia, iubirea şi chiar şi libertatea. Interesant e totuşi faptul că ambii se izbesc frontal de zidul indestructibil al regretelor – primul împarte mai degraba soarta lui Icarus, chiar dacă e creat din coasta lui Daedalus, al doilea se neagă perpetuu – îşi refuză constant aripile, având un singur moment de zbor de lungimea unui capitol, şi acela fragil... ameninţat constant de urletele lupilor.

Amândoi eroii îmbracă haina tragediei – nici unul nu se împlineşte – poeziile lui Jivago, chiar dacă sunt conservate nu sunt expresia sa – nu sunt desprinse din vocea sa, ci chiar şi acestea nu sunt decât ecouri ale vocii unchiului... destinul lui Jivago e altul – structura lui Pasternak, deşi rigidă reuşeşte totuşi să ilustreze bine acest pattern al evenimentelor ce în îndreaptă pe doctorul-poet într-o singură direcţie, pe care aceasta o neagă aproape la fiecare pas. Aproape că nu-i de mirare apariţia Taniei exact în acelaşi context, doar ca un simbol nu doar al speranţei, aceasta ar fi un clişeu „nu-i aşa?”, ci mai degrabă ca o ilustraţiei a reluării drumului.

Îmi vine greu de crezut că Jivago poate fi un simbol al vieţii – dacă da, atunci Pasternak era mult mai departe de optimism decât ar crede omul de rând. Şi cu toate acestea, Lara după momente de efervescenţă se stinge într-o singură frază rece şi seacă. La fel şi acel Pamfil Palîh, care îşi ucide familia tot într-o frază, poate chiar într-o propoziţie. În aceeaşi serie de evenimente stranii, conversaţiile dintre Lara şi Iuri, par atât de departe de viaţă încât pun la îndoială orice intenţie a autorului.

În concluzie, îl găsesc pe original, dacă nu altfel, măcar prin faptul că nu e nimic din ce mi-am imaginat – surprinde prin simplul fapt că-ţi refuză totul – fie că-i vorba de o scena de iubire cu mai multă lumină, fie că-i vorba de mai mult detaliu în momente de criză, fie că-i vorba de mai multă semnificaţie – aici e expresiv – Jivago ca personaj rezonează cu cititorul – nici unul nu primeşte decât jumătăţi de măsură – la urma urmei, nici Nobelul nu a fost primit decât pe jumătate, „nu-i aşa?”

De Profundis

sau aviz celor ce decid să-şi schimbe orientarea sexuală în urma experienţelor nereuşite cu sexul frumos – sexul „urât” îşi merită numele.

Sigur, se poate vorbi mult şi bine despre principiile individualiste ale „artistului” şi despre propria explorare a hedonistului, ce ajuns la un punct de cotitură, pare a alege pentru prima dată drumul pietros în favoarea celui neted, dar până la urmă ceea ce rămâne cu adevărat în urma lecturii acestei scrisori kilometrice despre care nu te poţi abţine să nu întrebi câtă hârtie a ocupat, este că în spatele multor oameni de o inteligenţă rară şi de o cunoaştere pe măsură, stă adesea o naivitate la fel de rară, căci cum altfel ar putea justifica alegerile colţurilor întunecate ale dependenţei ale acestui luminariu artistic . Comparaţia artistului în naivitatea-i pură cu figura christică este interesantă doar din punct de vedere stilistic, căci e impregnată până în rădăcini de exagerare. Sigur, Christos e şi va rămâne o figură asociată revoluţiei spirituale, şi ca orice revoluţie, e firesc ca el să fi stat alături de excepţii şi nu de legi. Pe de altă parte, însă nici o revoluţie nu e alimentată de dorinţa de a aduce haos – într-un fel, legile nu sunt făcute să fie încălcate, ci mai degrabă, sunt făcute să fie înlocuite. Asta este poate, scăparea lui Wilde. Nu face decât să aducă veşnica confirmare a legăturii dintre frică şi Creştinism, a inconsistenţei cuvintelor chiar în cazul maeştrilor limbajului.

Şi, dincolo de explorarea interioară lipsită de substanţă, rămâne abundenţa frumosului – e nemaipomenit cum... chiar în momentele lipsite de inspiraţie, în momentele de suferinţă, deşi lipseşte credinţa pură, în sensul acela aducător de schimbare profundă, nu lipseşte deloc forma. Da, Oscar Wilde, chiar De Profundis e plin de frumos şi în mod curios... aducător de speranţă, chiar dacă...e o speranţă naivă, ce nu atârnă decât de puterea imaginaţiei, şi de legătura profundă dintre om şi om.

Lady Chatterley’s Lover

Frieda Lawrence spunea despre cartea sus numită că a fost mai tot timpul pe lista de aşteptare a soţului ei... un fel de tensiune interioară aşteptând momentul eliberării... şi cu toate astea, greu ajungi să-i descoperi vibraţia. Îi poţi înţelege culorile, nuanţele, le poţi înţelege aproape întru totul originea, însă e greu de regăsit acea pasiune, acea vibraţie despre care se vorbeşte. Ce e straniu pentru mine e arhaismul autorului ce propovăduieşte sângele, respingând intelectul din cauza imperfecţiunile acestuia, în ciuda preocupărilor sale atât de impregnate de ultimul.

Desigur, romanul nu e tocmai de amor, cum nu e nici tocmai erotic aşa cum anunţau toţi cei profund scandalizaţi de scenele care s-ar vrea explicite. E mai mult despre separare, despre frustrări, despre lupţi interioare atât de separare, cât şi de integrare – straniu e faptul că Lawrence nu intuieşte până la capăt demersul psihologic freudo-jungian, despre care se spune că l-ar fi influenţat în „The Rainbow” şi în continuarea sa, „Women in Love”. Propune abordarea vieţii într-o manieră relativ ciclopică (chiar dacă ambele alternative sunt evaluate, doar una din ele este aleasă – calea de mijloc fiind uitată înainte de a fi propusă)... trupul, numit, după cum aminteam mai sus, sânge domină până la urmă intelectul, demonstrându-şi mai buna adaptare la viaţă, deşi... e greu de crezut asta tocmai din rândului unuia dintre intelectuali. E de meditat asupra acestui fapt... „Frumoasa şi bestia” datează din secolul 18, dar poate că ar fi fost mai bună varianta Disney... oricum, e un soi de revoltă în Lawrence, care nu a fost rezolvată niciodată, poate acesta e tocmai sursa genialităţii sale – imposibilitatea de a-şi accepta natura.

Pe scurt, cartea cheamă cumva la arderea cărţilor, nu în cuvintele astea, nu atât de evident, nu atât de extrem, dar până la urmă o face... chiar dacă finalul e deschis, tot o face – oricine citeşte ultimul pasaj o realizează – sângele a învins, va trăi, intelectul va muri... mai devreme sau mai târziu. Straniu cum... tuberculoza i-a învins „sângele” lui Lawrence, însă produsele intelectului i-au adus nemurirea, a cărei respingere ocupă atâtea pagini în cartea sa.

Încă şi mai stranie e prezenţa sa în rândul cărţilor modernismului şi comparaţia cu „Ulysses”... Oh da, acolo o miriadă de motive pentru cenzură, însă... în cazul „ăluia care o fute pe lady Chatterley”, ca să citez din ultima pagină a romanului, e greu de crezut că s-ar găsi prea multe, poate la o lectură prea grăbită. Sigur, revoltător, dar intrigant! Poate prea subtil pe alocuri, dar imoral! Nu chiar pasional, dar arhaic în sensul bun al cuvântului!

Genius

Timp de o săptămână am investigat metode de a-ţi afirma geniul personal, trecând prin două cursuri – primul, „Discover Your Genius”, e bazat pe metode raţionale, în principiu convenţionale, dar are şi părţile sale bune. Cel de-al doilea, ceva mai interesant ca metodă, îmi aduce aminte în multe privinţe de Jung, întrucât se bazează în mare parte pe dezvoltarea intuiţiei.

Aşadar, Discover Your Genius consistă în explorarea unei liste de genii, bazată pe universalitatea şi particularitatea trăsăturilor lor de geniu şi metode de a descoperi în tine aceste trăsături geniale.

Geniile şi principiile geniale:

Platon – iubirea de înţelepciune;

Brunelleschi – lărgirea perspectivei;

Columb – optimism, curaj;

Copernic – revoluţionarea lumii;

Elizabeta I – puterea;

Shakespeare – inteligenţa emoţională;

Thomas Jefferson – libertatea;

Charles Darwin – puterea de observaţie;

Gandhi – puterea spirituală;

Einstein – puterea imaginaţiei.

Analizând fiecare geniu în parte, şi principiile geniale pe care le reprezintă îţi poţi atinge scopurile cu mai multă uşurinţă. Metoda, e însă cea socratică, bazată pe autoanaliză, însă strict raţională. Nu e nimic revoluţionar în curs, poate puţin experimental, în măsura în care te poţi juca cu exerciţiile propuse.

Genius Code, mult mai eficient, prezintă un set de tehnici prin care poţi să-ţi dezvolţi intuiţia şi să-ţi descoperi codul genial, respectiv simbolurile personale.

Image Streaming – metodă de a-ţi explora asocierile libere, descriindu-le cu voce tare, ocupându-ţi astfel partea conştientă a minţii, şi creând o legătură între partea raţională şi iraţională;

Over The Wall – metodă de a obţine un răspuns la o anumită întrebare folosind Image Streaming într-un anumit context. Imaginându-te într-o grădină mărginită de un zid, trebuie să-ţi iei mintea prin surprindere creând un spaţiu de răspuns, pe care îl descrii ulterior căutând să-i găseşti interpretarea;

Photo Reading – metodă de a citi direct în inconştient;

High Think Tank – e cam la fel ca Over The Wall, numai că trebuie să scrii cinci întrebări, şi să alegi una din ele, fără să ştii care este şi să cauţi răspunsul. După ce îl interpretezi, te uiţi la întrebarea la care răspunde.

Lucid Dreaming – metodă prin care îţi impui să îţi aminteşti visele şi ulterior să-ţi induci vise prin care să rezolvi probleme;

Borrowed Genius – metodă prin care îţi dezvolţi un atribut imaginându-ţi o întâlnire cu un geniu care are atributul dorit de tine; ideea e să intri în pielea sa şi să descrii senzaţiile;

Advanced Civilization Toolbuilder – în multe feluri, similară cu metoda precedentă, trebuie să-ţi imaginezi o călătorie în timp sau în spaţiu spre o civilizaţie avansată în care toţi oamenii posedă un atribut dorit de tine; trebuie să intri pe rând în pielea unui copil şi un adult din acea civilizaţie şi să descrii senzaţiile.

Mitul lui Sisif (continuare)

După două săptămâni şi un pic am reuşit să termin şi pot să spun cu certitudine că e cel mai prost lucru pe care l-am putut face. Îmi dau seama acum că un eseu, fie el filosofic, literar sau orice altceva, trebuie citit ca un eseu, adică dintr-o singură înghiţitură. După prea mult timp în care l-am citit pe bucăţele, sunt tentat să spun că a fost plictisitor, chiar dacă mi-a plăcut din foarte multe puncte de vedere, dar în primul rând, din punct de vedere stilistic.

Ce mi se pare amuzant, e faptul că de fiecare dată când am auzit de acest eseu, am auzit exclusiv de mitul lui Sisif (propriu-zis), care nu e tratat decât în câteva pagini şi nici în acelea prea explicit. Eseul cred că s-ar fi putut numi la fel de bine „Absurdul în acţiune”, fără să intre în conflict cu conţinutul său.

Remarcabil este debutul eseului, preluat de altfel şi de Cioran în „Pe culmile disperării”, „Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea” şi desigur, pentru simetrie, acelaşi lucru poate fi spus şi despre final: „trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit”. Spun asta pentru gândindu-mă mai mult la statut. Eseul începe filosofic şi se termină artistic (literar). Nu cred că se poate face distincţia între Camus ca filosof şi ca scriitor. E ceva foarte avantajos în acest statut – îl pune practic în spatele „scutului artei” şi îi permite în acelaşi timp, ofensiva filosofică. Sartre măcar e perfect responsabil când îşi asumă statutul de existenţialist. Camus nu face acest pas, ci mai degrabă caută să se distanţeze, nu neapărat de existenţialism, cât de responsabilitatea pe care o implică această poziţie. Nu poate fi făcută deci distincţia dintre Camus ca erou şi Camus ca laş.

Un raţionament absurd, pe care îl demonstrează şi în mod ironic, îl şi practică: la limita raţiunii se află arta ţinându-se de mână cu credinţa, ambele fluturând un banner pe care scrie „Sinucidere filosofică”.

Omul absurd, nimeni altul decât supraomul lui Nietzsche, are două proprietăţi mari şi late: e fericit pentru că ştie că nu există alte lumi în afară de asta şi e trist pentru că liber.

Creaţia absurdă: „dacă există o artă mai lipsită de orice învăţăminte, aceea e muzica.” „Pentru omul absurd, nu se mai pune problema de a explica şi a rezolva, ci de a simţi şi a descrie”. Îmi amintesc de acel filosof care spunea că doar numerele sunt adevărate şi prin urmare, nici o frază care nu conţine numere nu e adevărată. Cum fraza lui nu avea nici un număr, e clar că nu putea fi adevărată. E oare Camus în aceeaşi oală cu acela?

Mitul lui Sisif e totuşi un mit. Luciditatea absurdă nu a făcut altceva decât să dărâme mituri. Nu e măcar misterios faptul că manifestul absurdului are acest titlu?