Dr. Jivago

Au fost unii care după prima lectură a lui Pasternak l-au găsit neatins de realismul rusesc – chiar dacă după trecerea timpului au apărut alţii şi alte lecturi ce au contestat acest fapt, eu rămân fidel ei. Chiar dacă doctorul Jivago i-a adus Nobelul, el a rămas fidel poetului Jivago, şi nu-i de mirare, considerând proiecţia.

Orice s-ar spune despre ea, cartea e una care te face să gândeşti, deci din punctul acesta de vedere e practică – îşi îndeplineşte scopul, funcţionează – asta nu poate fi contestat, nu e experiment cu cuvinte, e conţinut bogat care se dezvăluit printr-un fir epic, poate puţin forţat, pentru că, „nu-i aşa?”, majoritatea care încep lectura „doctorului” o fac în căutarea unei poveşti de dragoste – după cum îşi mărturisea chiar autorul intenţia de-a scrie o poveste de dragoste având o eroină în centru ca în Balzac, „nu-i aşa?”.

Paranteză: Nabokov găseşte romanul; sărac din punct de vedere artistic. Mie mi se pare interesantă afirmaţia în sensul originalităţii stilului. Sunt aşa de multe contraste interioare încât e greu de tras o linie clară privitoare la intenţia artistică originală. La mult timp după scrierea cărţii, autorul spunea despre bogăţia conţinutului ca venind din momentul în care artistul e inundat de „mesaj”, viaţa stând să reverse din el, acesta îşi caută mijloacele de expresie în trecut „neavând vreme” să caute perpetuu noi căi; toate acestea vădind desigur un soi de melancolie faţă de primele sale plimbări pe ţinuturile poezie, care deşi fructuoase au trezit mai târziu o oarecare revoltă în interiorul artistului. Despre Jivago, zice că ar fi fost scrisă dintr-un sentiment de datorie faţă de semenii săi de a ilustra vremurile. Judecând după aceste spuse, Pasternak e departe de adevăr – căci tocmai vremurile par atât de distante de real. E un mare adevăr într-o declaraţie a poetului de după roman – „asta e cea mai mare problemă a mea – lipsa de timp”. Se pare că nu numai după, ci şi în timpul cărţii, cel interior, desigur, se simte acut această lipsă – timpul există doar ca structură – o structură foarte rigidă, menită parcă să claustreze ceea ce e cu adevărat plăcut, şi care e, „nu-i aşa” exact ceea ce nu ar fi vrut să fie – limbajul poetic, colorat până în măduva cuvintelor cu un idealism dintre cele mai rare. Închid paranteza!

I se imputa tocmai această lipsă de control raţional, pe care aplicând-o, nu face decât se devieze atenţia, căci nu e o poezie de dragoste cum nu e nici un document sau mărturie a epocii sale. Câtă durere la constatarea autorului că cei mai mulţi iau cuvintele ca ceea ce sunt, ignorând tonul – iată splendoarea contradicţiei! Revoltându-se împotriva tendinţelor literare şi cele artistice de a căuta mereu nou expresii, pleacă în această vânătoare a simplităţii limbajului doar ca să ajungă să se revolte împotriva percepţiei prea imediate a acestuia de către cititorii săi. Cazul lui Pasternak nu e departe de cel al lupului din proverb – poetul e poet, oricâtă proză ar scrie.

Şi-acum c-am stabilit că nu am citit un roman, ci mai mult „un produs” al unui tip muncitor, care sârguincios ascultă sfaturile celor din jur în încercarea de a dovedi că e capabil să răspundă şi altfel decât prin propria voce – cat neadevăr. Comparaţia lui Jivago cu Axente Creangă mi se pare puţin interesantă – eu aş încerca una mult mai contrastantă - cu Stephen Dedalus, cu mai mult accent pe prima sa apariţie. Amândoi poeţi şi medici, şi totuşi cât curaj în cazul primului în acea respingere radicală a oricărei forme de limitare a expresiei sale, şi cât elan în paşii săi spre cer şi câtă ezitare în cazul celuilalt, care constant evită poezia, iubirea şi chiar şi libertatea. Interesant e totuşi faptul că ambii se izbesc frontal de zidul indestructibil al regretelor – primul împarte mai degraba soarta lui Icarus, chiar dacă e creat din coasta lui Daedalus, al doilea se neagă perpetuu – îşi refuză constant aripile, având un singur moment de zbor de lungimea unui capitol, şi acela fragil... ameninţat constant de urletele lupilor.

Amândoi eroii îmbracă haina tragediei – nici unul nu se împlineşte – poeziile lui Jivago, chiar dacă sunt conservate nu sunt expresia sa – nu sunt desprinse din vocea sa, ci chiar şi acestea nu sunt decât ecouri ale vocii unchiului... destinul lui Jivago e altul – structura lui Pasternak, deşi rigidă reuşeşte totuşi să ilustreze bine acest pattern al evenimentelor ce în îndreaptă pe doctorul-poet într-o singură direcţie, pe care aceasta o neagă aproape la fiecare pas. Aproape că nu-i de mirare apariţia Taniei exact în acelaşi context, doar ca un simbol nu doar al speranţei, aceasta ar fi un clişeu „nu-i aşa?”, ci mai degrabă ca o ilustraţiei a reluării drumului.

Îmi vine greu de crezut că Jivago poate fi un simbol al vieţii – dacă da, atunci Pasternak era mult mai departe de optimism decât ar crede omul de rând. Şi cu toate acestea, Lara după momente de efervescenţă se stinge într-o singură frază rece şi seacă. La fel şi acel Pamfil Palîh, care îşi ucide familia tot într-o frază, poate chiar într-o propoziţie. În aceeaşi serie de evenimente stranii, conversaţiile dintre Lara şi Iuri, par atât de departe de viaţă încât pun la îndoială orice intenţie a autorului.

În concluzie, îl găsesc pe original, dacă nu altfel, măcar prin faptul că nu e nimic din ce mi-am imaginat – surprinde prin simplul fapt că-ţi refuză totul – fie că-i vorba de o scena de iubire cu mai multă lumină, fie că-i vorba de mai mult detaliu în momente de criză, fie că-i vorba de mai multă semnificaţie – aici e expresiv – Jivago ca personaj rezonează cu cititorul – nici unul nu primeşte decât jumătăţi de măsură – la urma urmei, nici Nobelul nu a fost primit decât pe jumătate, „nu-i aşa?”

De Profundis

sau aviz celor ce decid să-şi schimbe orientarea sexuală în urma experienţelor nereuşite cu sexul frumos – sexul „urât” îşi merită numele.

Sigur, se poate vorbi mult şi bine despre principiile individualiste ale „artistului” şi despre propria explorare a hedonistului, ce ajuns la un punct de cotitură, pare a alege pentru prima dată drumul pietros în favoarea celui neted, dar până la urmă ceea ce rămâne cu adevărat în urma lecturii acestei scrisori kilometrice despre care nu te poţi abţine să nu întrebi câtă hârtie a ocupat, este că în spatele multor oameni de o inteligenţă rară şi de o cunoaştere pe măsură, stă adesea o naivitate la fel de rară, căci cum altfel ar putea justifica alegerile colţurilor întunecate ale dependenţei ale acestui luminariu artistic . Comparaţia artistului în naivitatea-i pură cu figura christică este interesantă doar din punct de vedere stilistic, căci e impregnată până în rădăcini de exagerare. Sigur, Christos e şi va rămâne o figură asociată revoluţiei spirituale, şi ca orice revoluţie, e firesc ca el să fi stat alături de excepţii şi nu de legi. Pe de altă parte, însă nici o revoluţie nu e alimentată de dorinţa de a aduce haos – într-un fel, legile nu sunt făcute să fie încălcate, ci mai degrabă, sunt făcute să fie înlocuite. Asta este poate, scăparea lui Wilde. Nu face decât să aducă veşnica confirmare a legăturii dintre frică şi Creştinism, a inconsistenţei cuvintelor chiar în cazul maeştrilor limbajului.

Şi, dincolo de explorarea interioară lipsită de substanţă, rămâne abundenţa frumosului – e nemaipomenit cum... chiar în momentele lipsite de inspiraţie, în momentele de suferinţă, deşi lipseşte credinţa pură, în sensul acela aducător de schimbare profundă, nu lipseşte deloc forma. Da, Oscar Wilde, chiar De Profundis e plin de frumos şi în mod curios... aducător de speranţă, chiar dacă...e o speranţă naivă, ce nu atârnă decât de puterea imaginaţiei, şi de legătura profundă dintre om şi om.