De Profundis

sau aviz celor ce decid să-şi schimbe orientarea sexuală în urma experienţelor nereuşite cu sexul frumos – sexul „urât” îşi merită numele.

Sigur, se poate vorbi mult şi bine despre principiile individualiste ale „artistului” şi despre propria explorare a hedonistului, ce ajuns la un punct de cotitură, pare a alege pentru prima dată drumul pietros în favoarea celui neted, dar până la urmă ceea ce rămâne cu adevărat în urma lecturii acestei scrisori kilometrice despre care nu te poţi abţine să nu întrebi câtă hârtie a ocupat, este că în spatele multor oameni de o inteligenţă rară şi de o cunoaştere pe măsură, stă adesea o naivitate la fel de rară, căci cum altfel ar putea justifica alegerile colţurilor întunecate ale dependenţei ale acestui luminariu artistic . Comparaţia artistului în naivitatea-i pură cu figura christică este interesantă doar din punct de vedere stilistic, căci e impregnată până în rădăcini de exagerare. Sigur, Christos e şi va rămâne o figură asociată revoluţiei spirituale, şi ca orice revoluţie, e firesc ca el să fi stat alături de excepţii şi nu de legi. Pe de altă parte, însă nici o revoluţie nu e alimentată de dorinţa de a aduce haos – într-un fel, legile nu sunt făcute să fie încălcate, ci mai degrabă, sunt făcute să fie înlocuite. Asta este poate, scăparea lui Wilde. Nu face decât să aducă veşnica confirmare a legăturii dintre frică şi Creştinism, a inconsistenţei cuvintelor chiar în cazul maeştrilor limbajului.

Şi, dincolo de explorarea interioară lipsită de substanţă, rămâne abundenţa frumosului – e nemaipomenit cum... chiar în momentele lipsite de inspiraţie, în momentele de suferinţă, deşi lipseşte credinţa pură, în sensul acela aducător de schimbare profundă, nu lipseşte deloc forma. Da, Oscar Wilde, chiar De Profundis e plin de frumos şi în mod curios... aducător de speranţă, chiar dacă...e o speranţă naivă, ce nu atârnă decât de puterea imaginaţiei, şi de legătura profundă dintre om şi om.