După două săptămâni şi un pic am reuşit să termin şi pot să spun cu certitudine că e cel mai prost lucru pe care l-am putut face. Îmi dau seama acum că un eseu, fie el filosofic, literar sau orice altceva, trebuie citit ca un eseu, adică dintr-o singură înghiţitură. După prea mult timp în care l-am citit pe bucăţele, sunt tentat să spun că a fost plictisitor, chiar dacă mi-a plăcut din foarte multe puncte de vedere, dar în primul rând, din punct de vedere stilistic.
Ce mi se pare amuzant, e faptul că de fiecare dată când am auzit de acest eseu, am auzit exclusiv de mitul lui Sisif (propriu-zis), care nu e tratat decât în câteva pagini şi nici în acelea prea explicit. Eseul cred că s-ar fi putut numi la fel de bine „Absurdul în acţiune”, fără să intre în conflict cu conţinutul său.
Remarcabil este debutul eseului, preluat de altfel şi de Cioran în „Pe culmile disperării”, „Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea” şi desigur, pentru simetrie, acelaşi lucru poate fi spus şi despre final: „trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit”. Spun asta pentru gândindu-mă mai mult la statut. Eseul începe filosofic şi se termină artistic (literar). Nu cred că se poate face distincţia între Camus ca filosof şi ca scriitor. E ceva foarte avantajos în acest statut – îl pune practic în spatele „scutului artei” şi îi permite în acelaşi timp, ofensiva filosofică. Sartre măcar e perfect responsabil când îşi asumă statutul de existenţialist. Camus nu face acest pas, ci mai degrabă caută să se distanţeze, nu neapărat de existenţialism, cât de responsabilitatea pe care o implică această poziţie. Nu poate fi făcută deci distincţia dintre Camus ca erou şi Camus ca laş.
Un raţionament absurd, pe care îl demonstrează şi în mod ironic, îl şi practică: la limita raţiunii se află arta ţinându-se de mână cu credinţa, ambele fluturând un banner pe care scrie „Sinucidere filosofică”.
Omul absurd, nimeni altul decât supraomul lui Nietzsche, are două proprietăţi mari şi late: e fericit pentru că ştie că nu există alte lumi în afară de asta şi e trist pentru că liber.
Creaţia absurdă: „dacă există o artă mai lipsită de orice învăţăminte, aceea e muzica.” „Pentru omul absurd, nu se mai pune problema de a explica şi a rezolva, ci de a simţi şi a descrie”. Îmi amintesc de acel filosof care spunea că doar numerele sunt adevărate şi prin urmare, nici o frază care nu conţine numere nu e adevărată. Cum fraza lui nu avea nici un număr, e clar că nu putea fi adevărată. E oare Camus în aceeaşi oală cu acela?
Mitul lui Sisif e totuşi un mit. Luciditatea absurdă nu a făcut altceva decât să dărâme mituri. Nu e măcar misterios faptul că manifestul absurdului are acest titlu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu